Drumul spre sapte
de Albert Brigadir
Cinci pasi, nascuti din lacrimi,
Inainte si ‘napoi,
Cinci pasi de dor si patimi,
Iar al saselea e zbor.
Cinci pasi in intuneric
Si al saselea-n lumina…
am crezut,
pana la tine,
Ca-i esenta si destinul.
Ce prostie…
Tu… ai ras, batand ciresul,
Si, tragand in curcubei
Mi-ai cantat:
– Hai… haide brateee…!
Inc-un pas te mai desparte
Ca sa calci pe cifra sapte.
Hai ca nu mai e departe,
Sapte saptamani, doar sapte,
Si-nca sapte zile scurte
Dar atat de late.
Iar apoi, sapte secunde,
Scurte, grele, apasatoare…
NUUU… nu te uita in spate!
Nu sta jos ca nu e mult
De aici pana departe
Ca sa scapi de cifre…
TOATE!
Sa te nasti o data
Siiii… sa ma respiiiiiiri…
Of course.
Si ai ras… dar nu mult…
Scorpie incantatoare
de Albert Brigadir
„Vedi Napoli e poi mori…”
TU…
… tu ma hranesti cu felii de azur.
Din ochii-ti laguna-n abis bleumarin.
Cand razi, ma trimiti sa pasc margarete,
Ce-ai vrea sa le ai ne-ucise si-ntregi.
Si ma lasi ca s-adorm
Ca apoi, chicotind,
sa ma invii.
Din nou si din nou.
Nu ma plang. Nicidecum!
Doar ca…
EU…
… as mai vrea… sa ard
lumanare sa fiu.
Sa ma consum pe o buza de vana.
Pervers sa arunc cate-un ochi intre spume
Sa-ti numar pistruii, Albastra Lumina.
Stiu doar… ca…
NOI…
…pentru noi, AZI, nu-i „de chiar”.
Si mai stiu ca nici tu si nici eu
Nu suntem vanzatori de iluzii.
Doar clienti spectatori
Transportati in deriva…
Spre un maine albastru azur…
al TAU
al MEU
sau… al NOSTRU?
Asa ca… hai… incanta-ma! Canta-mi!
Dar nu-mi fluiera…
Te rog.
Al saselea pas
de Albert Brigadir
pentru E… un prieten care are nevoie… CHIAR ACUM…
Am fost inchis. Nu mult cat sa ajung „sa-mi placa” si sa fac din asta un mod de viata dar suficient cat sa-mi ofer o pauza de reflectii interioare si dialog cu sinele meu. Un moment atat de necesar, chiar vital, in acea perioada de nebunie carusel, de „tanar si nelinistit” prin care treceam.
Ehh… si acum binenteles va veti intreba ce fapta criminala am putut savarsi incat sa fiu privat de libertate. Ce am furat, ce am spart, pe cine am violat… si altele. Nimic din toate astea. Chiar ca nu am facut nimic. Asa cum nu au facut nici cei cativa zeci de mii de deportati la canal sau la „Casa Poporului” in baza decretului 153/A. Asta a fost gaselnita cea mai teribila pe care au gasit-o cateii lui Ceausescu pentru a se scapa sau a-i „educa” pe dusmanii „boborului”, articolu’ 153.
Bine, bine… nu am fost nici eu usa de biserica si probabil ca as fi meritat niste ani buni de puscarie conform codului penal „tovarasesc” dar de data aia nu m-au prins cu nimic. Ma banuiau, m-au prins si m-au ascuns. Simple like that.
Procesul meu a durat exact 3 minute. Un robot de judecator umflat de alcool si jumatate adormit canta aceeasi melodie pentru fiecare din cei cativa zeci de „criminali” care ne asteptam randul la „tuns”. Binenteles cu mici variatiuni privind marimea pedepsei:
„Inculpatul cutare, dosar, numaru… se face vinovat de incalcarea articolului 153/A din codul civil referitor la vagabondaj, huliganism si neincadrarea in campul muncii. In conformitate cu acest articol instanta hotaraste condamnarea inculpatului la o luna inchisoare fara drept de apel. Inculpat… ai ceva de adaugat in apararea ta?”
„- Da! Sa-mi sugi ciaplaul, i-am raspuns… cu respect”
„- Bine. Pedeapsa se stabileste la 4 luni inchisoare, a spus robotul aproape plictisit. Urmatorul!… cred ca era deja obisnuit cu poezii de genul asta.”
„- Atunci sa-ti dau si muie, bah… sac de jinars, am adaugat eu razand si intrigat oarecum ca nu-l pot scoate din sarite”
„- Gataaa… 6 luni, s-a executat alcoolistul, la „comanda” mea, batand ca nebunul cu ciocanul lui de snitele in masa de judecata. Luati-l in chizda masii!!! Bah… jandari prosti voi nu vedeti ca-si bate joc de organul de stat?”
Adjudecat, vandut… licitatia se terminase.
Doua bulane peste spate si eram dus aproape pe sus inspre iesire. Tot am mai apucat sa intorc capul si sa-i strig peste umar razand de-a binelea:
„- Daaa… te-ai enervaaaat, „organeeee”?”
Pe holul tribunalului au izbucnit si militienii in ras. Romica, la capatul coridorului a mai apucat sa-mi strige, impins si el de la spate de doi albastrii:
„- Bah… da’ n-ai putut sa taci dracu? Mie mi-au dat numai 4…”
L-am mai vazut abia dupa un an. O epava…
Dupa cateva saptamani in arestul de pe strada Traian am uitat sa mai rad. Am zambit doar cand m-au scos dupa mai mult timp la plimbare in cusca de beton de afara. Uitasem cum arata cerul. Nu credeam ca imi vor da lacrimile la vederea banalului soare. Stiti… ala pe care nu-l bagam in seama numai cand ne mai ridicam ochii in sus si scuipam un „‘tu-ti soarele matii”. Dap… ala…
Am mai incercat eu sa fiu spiritual de cateva ori cu maiorul de securitate care ma chema zilnic dupa masa de pranz la cate o „discutie amicala” condimentata cu bataita de rigoare. Dar n-a tinut mult. Dupa ce am fost, la inceput „menajat” si tratat doar cu aperitive gen pumni in stomac si bulane in talpi s-a trecut la meniul propriu-zis… dezbracat, legat de un perete, udat cu furtunul rece si apoi „mangaiat” de cateva ori cu o borna de curent. Apoi, rasul meu a devenit treptat strigat si zambetul grimasa. A fost o experienta unica. Atunci am descoperit cum e sa ai zece mii de testicule pe tot corpul si sa fi lovit in toate simultan. Cam asta-i senzatia… Dar tot nu i-am spus nimic, fir-ar masa asfalt si el pikamer!
Dar… m-am luat cu vorba si de fapt nu despre asta voiam sa va vorbesc.
In celula aia mica eram inghesuiti 5 oameni. Patru d’aia cu pedepse grele si eu, boschetul. Normal ca am fost luat in balon de la bun inceput. Dar am invatat cum e sa bati pe cineva din plictiseala… si sictir, binenteles. Apoi si-au vazut de treaba lor si eu de a mea.
A mea era foarte simpla. Cinci pasi in fata, cinci inapoi, cinci in fata, cinci inapoi, tigara, foc la vizeta, cinci pasi inainte, cinci inapoi, mars la baie, cinci pasi… alti cinci pasi, masa de dimineata, de pranz, tango cu maiorul, masa de seara(daca mai puteam mesteca) si intre timp, invariabil… cinci pasi in fata si cinci inapoi, somn… si apoi de la capat… cinci… cinci… cinci.
Cam asta am facut in primele doua saptamani. Drumetie… Eram inchis in propria-mi puscarie inainte de a fi arestat. Abia acum realizam… in timp ce imi numaram pasii de la perete la usa de fier. Si erau numai 5 pasi. Al saselea era doar un vis la care nici nu indrazneam sa ma gandesc…
Si apoi s-a intamplat miracolul. Pot sa-l numesc asa pentru ca eu asa l-am perceput. Aruncate pe un pat erau cateva carti cu copertile rupte. Am luat una la nimereala. Hmm… al dracu nimereala. Si l-am descoperit pe Frankl…
Si m-am oprit din drumetia mea de cinci pasi…
Cred ca lui pot sa-i datorez faptul ca acum sunt aici si scriu despre asta in loc sa fiu poate mort si ingropat de mult, sau, si mai rau… sa traiesc si sa nu-mi dau seama ca sunt viu. Un alt rebut printre atatea rebuturi.
Si uite asa am facut si al saselea pas…
Poate va plictisesc sau va retin de la niscaiva treburi mai importante. Daca-i asa… nu mai cititi acum. Mergeti, faceti-va treaba dar intoarceti-va. Va rog! Va implor chiar. Nu de alta dar merita sa cititi cu atentie ce am sa scriu mai jos. Mai stii? Poate ca aveti si voi nevoie asa cum am avut si eu. Sau poate ca este momentul sa va opriti un minut ca apoi sa hotarati sa o luati in alta directie… Una reala, nu aia fake pe care unii dintre voi rataciti si nu recunoasteti ca o faceti.
…………………
„According to a survey conducted by the Book-of-the-Month Club and the Library of Congress, Man’s Search For Meaning belongs to a list of „the ten most influential books in the United States.” At the time of the author’s death in 1997, the book had sold over 10 million copies and had been translated into 24 languages”
sursa… Wiki…
Omul in Cautarea Sensului Vietii
de Victor Frankl
(fragmente si… altele)
Din cuvintele autorului despre cartea sa:
„Am dorit pur si simplu sa transmit cititorului, ca un exemplu concret, ca viata are un sens potential in orice conditii, chiar si cele mai mizerabile. Si m-am gandit ca daca acest punct ar putea fi demonstrat intr-o situatie extrema ca si cea a unui lagar de concentrare, cartea mea ar putea sa obtina o anumita audienta. De aceea, m-am simtit responsabil sa astern pe hartie momentele prin care am trecut deoarece m-am gandit ca ar folosi acelor oameni predispusi la disperare”
„DE CE NU TE SINUCIZI?”
ISI INTREABA DR. FRANKL PACIENTII.
din prefata la Omul in Cautarea Sensului Vietii de Gordon W. Allport:
„…in viata unora exista dragoste pentru copiii de care sunt legati prin sange; in viata altora exista un talent care trebuie folosit; in a treia, probabil, numai acele amintiri persistente care merita pastrate… Ca un prizonier de lunga durata in lagarele de concentrare bestiale[Victor Frankl] s-a regasit dezbracat la existenta sa primara. Tatal sau, mama, fratele si sotia sa au murit in lagare, deci, cu exceptia surorii lui, intreaga sa familie a pierit in aceste lagare. Cum ar fi putut el cu – tot avutul sau pierdut, toate valorile sale distruse, suferind de foame, frig si brutalitate, asteptand ora de ora sa fie exterminat – cum ar fi putut el sa considere viata demna de a fi pastrata?”
Chiar si in starea degradanta si in mizeria abjecta a lagarului de concentrare, Frankl a fost in stare sa-si exercite cea mai importanta dintre libertati – libertatea omului de a-si determina propria atitudine si bunastare spirituala. Nici un soldat nazist sadic nu a fost in stare sa-i ia sau sa-i controleze viata interioara a sufletului. Una dintre metodele prin care si-a gasit puterea de a lupta ca sa ramana in viata si sa nu-si piarda speranta a fost sa se gandeasca la sotia sa. Frankl a vazut cat se poate de clar ca cei care nu aveau nimic pentru care sa traiasca erau cei care mureau cel mai rapid in lagar.
„Acela care are un „de ce” in viata poate sa lupte cu orice „cum”.
Frederick Nietzsche
Frankl a scris urmatoarele lucruri despre un anumit moment in care era dus la munca fortata in cadrul lagarului de concentrare:
Ne impiedecam de bolovani mari si calcam in balti largi de noroi in intuneric, de-a lungul unuia dintre drumurile care strabateau lagarul. Soldatii care ne insoteau ne conduceau cu strigate si cu patul pustilor. Fiecare dintre noi care avea rani la picioare se sprijinea de bratul vecinului sau. Cu greu se auzea cate o vorba; vantul inghetat nu incuraja dialogul. Ascunzandu-si mana in interiorul hainei, omul care mergea alaturi de mine a soptit la un moment dat: „Daca sotiile noastre ar putea sa ne vada acum! Sper ca lor le merge mai bine in lagarul lor si nu stiu ce ni se intampla noua!”
Vorbele lui mi-au adus-o in minte pe sotia mea. Si cum mergeam impiedecati de-a lungul a kilometrii de noroi si bolovani, alunecand pe portiuni inghetate, sprijinindu-ne unul de celalalt, tragandu-ne si impingandu-ne reciproc, nu ne spuneam nimic, dar amandoi stiam: fiecare dintre noi se gandea la sotia sa. Din cand in cand ma uitam la cer, acolo unde stelele incepeau sa se estompeze si lumina roz a diminetii incepea sa se intinda in spatele unei bariere de nori intunecati. Dar mintea mea ramanea agatata de imaginea sotiei mele, imaginand-o cu o acuitate stranie. Am auzit-o raspunzandu-mi, i-am vazut zambetul, privirea ei franca si incurajatoare. Adevarata sau nu, privirea ei a devenit atunci mai luminoasa decat soarele care incepuse sa rasara.
Un gand m-a strabatut: pentru prima data in viata mea am vazut adevarul asa cum este el prezentat in cantece de toti poetii, declarat ca cea mai de seama intelepciune de atat de multi ganditori. Adevarul ca… dragostea este cel mai inalt tel la care omul poate sa aspire. Apoi am inteles sensul celui mai mare secret pe care poezia, gandirea si credinta umana trebuie sa le impartaseasca: Salvarea omului este prin dragoste si cu dragoste. Am inteles cum un om caruia nu i-a mai ramas nimic in aceasta lume poate atinge fericirea, chiar si pentru un scurt moment, prin contemplarea celei dragi. Intr-o pozitie de pustiire totala, cand un om nu poate sa se exprime printr-o actiune pozitiva, cand singura lui realizare poate consta in indurarea suferintelor sale intr-un mod drept… intr-un mod onorabil… intr-o asemenea pozitie un om poate, prin contemplarea imaginilor celor dragi pe care le poarta cu el – poate sa-si atinga implinirea. Pentru prima data in viata mea, am fost in stare sa inteleg vorbele: „Ingerii sunt pierduti in contemplarea unei glorii infinite”
In fata mea un om s-a impiedecat iar cei care il urmau au cazut deasupra lui. Soldatul de garda a sarit si i-a biciuit pe toti. Chiar daca gandurile mele au fost intrerupte pentru cateva minute sufletul meu si-a gasit curand drumul inapoi din existenta prizonierului intr-o alta lume si am continuat sa vorbesc cu cea pe care o iubeam: i-am pus intrebari si ea mi-a raspuns; ea mi-a pus intrebari la randul ei si eu i-am raspuns…
Mintea mea inca mai ramanea agatata de imaginea sotiei mele. Un gand m-a strabatut: nici macar nu stiam daca mai era in viata si nu aveam nici un motiv ca sa aflu(de-a lungul intregii mele vieti de prizonier nu am primit si nu am trimis nici o scrisoare nicaieri); dar pentru moment nu mai conta. Nu era nici o nevoie de a stii; nimic nu putea sa atinga puterea dragostei mele si gandurile catre persoana cea draga. Daca as fi stiut atunci ca sotia mea era moarta cred ca as fi continuat sa ma las prada fara sa fiu conturbat, contemplarii acelei imagini si conversatia mea mintala cu ea ar fi ramas tot atat de vie si placuta.
„Pune-ma ca un sigiliu peste inima ta si dragostea-mi va fi puternica, la fel ca moartea”
Sfatul lui Frankl pentru studentii lui:
„In repetate randuri, mereu si mereu, imi sfatuiesc studentii din Europa si America: nu ochiti succesul – cu cat il ochiti mai des si il transformati in tinta, cu atat veti rata aceasta tinta. Deoarece succesul, ca si fericirea, nu pot fi urmarite; acestea trebuiesc sa rezulte. Si acest lucru se intampla doar ca un efect secundar neintentionat prin dedicarea personala la o cauza mai mare decat sine insusi ori ca si produsul predarii de sine unei persoane, alta decat sine insusi. Fericirea trebuie sa se intample, si acelasi lucru este valabil si in cazul succesului: trebuie sa-l lasi sa se intample fara sa iti pese de el. As vrea sa ascultati ceea ce va dicteaza constiinta voastra si sa actionati ica atare, cat mai bine si atat cat va permit cunostintele voastre. Atunci veti trai ca sa vedeti ca, in termen lung – in termen lung, am spus! – succesul va va urmari neconditionat deoarece ati uitat sa va ganditi la el.
Binenteles… partea importanta si cuvantul de ordine este „…in termen lung…”
……………..
Sfatul brigadirului pentru E…
Sa astepti,
Sa clocesti,
E greu dar e sigur.
Sa sari gardul,
Sa evadezi,
Esti barbat, esti puternic.
Sa fii melc-condamnat e usor
Sa iti cari puscaria-n spinare. O viata…
Confortabil, plauzibil…
Lamentabil…?!
Pai atunci… cum ar fi,
Sa-ti condamni temnicerii
Si lumea de-afara
La inchisoare pe viata?
Iarasi tu… sa fii liber
Chiar si-ntre ziduri?
Unu,
Doi,
Trei,
Patru,
Cinci…
Hai prietene, fii barbat!
Spune sase!
E doar un numar!… ce ma-sa?
Prin ochii lui Picasso
de Albert Brigadir
Ce urati sunt oamenii Doamne…
N-ai putut sa ma faci un vierme?
Sau caine, ori porc,
Ca oricum se poarta.
Sau macar un prezervativ
Ori pilula femeiasca.
Sa ma inghita pamantul
Si sa nu mai nasca…
http://www.youtube.com/watch?v=E99dkzXXyOQ
A smiling old bag
de Albert Brigadir
Ma mut des. Si asta pentru ca imi place sa locuiesc in orase diferite. Daca stau sa ma gandesc, in 11 ani m-am mutat de exact 11 ori. Ce coincidenta.
Nu sunt migrator de felul meu. Sau poate… nu stiu. Ori sunt poate prea curios din fire. Flamand de locuri si oameni noi, de capitole noi si proaspete in romanul asta de cacat numit viata. Poate caut ceva si sigur nu voi gasi niciodata dar… ce conteaza? Duracell ma cheama. Ma misc oricum. In spirala, in cerc, la stanga si la dreapta ba chiar reusesc sa fac si cate un pas in fata. Si o fac cu talent.
Dar nu despre asta voiam sa vorbesc. Ci despre partea plicticoasa ba, chiar urata, a mutatului. Despachetarea…
Daca la „impachetare” merge rapid, cel putin la mine ca eu impachetez lucrurile „cu lopata”… la despachetare, in locuinta noua, e o adevarata corvoada. La un moment dat devine chiar tragic.
Uneori gasesti chiar si lucruri pe care crezi ca le-ai pierdut definitiv in maldarul de boarfe adunate de-a lungul timpului. Si te bucuri sau chiar razi de prostia ta. Ca si mine cu telecomanda de la televizor. Nu va spun unde am gasit-o si nici ce mult ma bucur ca nu am apucat sa spal toate rufele…
De cele mai multe ori, mai mult de jumatate din ce am merge la gunoi. Mobila, haine, electronice, hartii, scrisori, poze, amintiri… intr-un cuvant „ace, brice si carice”, LA VALE CU ELE!… altele la rand.
Unele le mai tin. Inca mi-e greu sa ma despart de ele. Nu pot inca „divorta” chiar daca nu le mai folosesc de mult.
O sacosa mica. Hmm… parca tin minte sacosa asta. Da… stiu. N-am mai deschis-o de vreo 4 ani, chit ca m-am mutat deja de trei ori in acest timp. Am tot evitat de fiecare data. In mare, cam stiu ce contine… in mare…
Patru ani… Ce mult a trecut. Patru ani ciudati. Patru ani pe o banda de alergare. Sa alergi si sa nu ajungi nicaieri. Ca veverita aia care fuge in interiorul unei roti verticale.
Si… cu toate astea am carat sacosa asta dupa mine. Constient fiind ca ea este vinovata pentru inchisoarea mea din mijlocul rotii de veverita. Dar am carat-o ca un mazochist ce eram.
Am hotarat sa o deschid. Fie ce-o fi! Sau poate ar fi mai bine sa o arunc la gunoi asa cum e, fara sa o mai deschid. Mda… dar asta ar insemna sa fiu las. Nu merge! O deschid si gata…
Usor de zis. Dar daca patesc ceva? Daca ma prabusesc din nou? Inca patru ani? Nooo… la dracu!!! Sunt mai tare decat o amarata de sacosa!
Am tras cu ciuda fermoarul si am deschis-o brusc. Asa cum faci cand tragi de un pansament lipit de rana. Doare… dar nu tine mult…
Zambesc… Setul asta de suporturi de lumanari. Hmm… atunci cand… Dap, a fost o zi frumoasa.
Aaa… uite si albumul ala cu fotografii pe care l-am cautat atata. Caii mei, fratii mei, copiii mei: Helge, Lass, Salomme… Luna. Uite-i si pe ceilalti. Hmm… ce barba de taran aveam. Da… e si EA aici. Dar e bine… nu i se vede fata asa de bine. Oricum trec peste ea fara sa insist prea mult. Inca mi-e frica… cu toate ca nu simt mai nimic. Ciudat…
O poza inramata cu fata in jos. Nu mai retin. O bucata de hartie impaturata in patru este prinsa cu o agrafa de spatele pozei. O scot. E un plic si o adresa a expeditorului.
Svenska kyrkan i Västerstads Församling, Adress…
Asta n-am mai vazut-o… Ce drac sa caute o scrisoare trimisa de biserica dintr-o localitate pe care eu nu o cunosc intre lucrurile mele?
Am luat poza incadrata in rama de lemn si am intors-o cu fata in sus. Da… tin minte poza cu toate ca mi-e greu sa recunosc personajele. Cati ani sa fi trecut? O viata?
Barbatul avea intr-o mana un plic si cu cealalta conducea inspre iesire o femeie blonda. Radeau si isi spuneau ceva. Nu stiu ce…
Da… era parca o biserica. Binenteles ca era o biserica. Ea avea in mana un buchet mic cu flori.
Nu ma mai recunosteam. Nu o mai recunosteam… pe EA.
Eram altii. Eram mai frumosi si fraieri de increzatori in lumea de dincolo de usa acelei biserici mici. Ce stiam eu? Ce stiam NOI…?
Am asezat inapoi poza… tot cu fata in jos. Cu grija… de parca umblam cu o bomba amorsata.
Am luat plicul si l-am desfacut. O factura? Ce chestie… Asta chiar ca n-o mai vazusem. Probabil ca atunci cand am plecat si ea mi-a pus in sacosa acele lucruri, in graba, nu m-am uitat pe spatele pozei. Pana atunci am fost obsedat doar de fata…
„Vanzator: Carina Olsson – preot
Cumparatori: …….. …….. (ea)
……. ……. (eu)
Obiectul vanzarii: 1 buc. cantec solo-vocal(mars nuptial): „Ave Maria”
Pret: 400sek/inclusiv TVA
Total: 400sek”
Am zambit distrat. Pentru prima data. Imi amintisem. Era comanda mea speciala. Voiam neaparat ca acea melodie sa fie marsul meu nuptial. O cerere ciudata care a facut-o pe preoteasa sa ridice din sprancene zambind. Tin minte ca dupa ce am facut acea comanda ne-a telefonat spunandu-ne ca angajata bisericii care canta chestiile aste nu stia melodia dar ne-a promis ca o va invata deci totul va fi in ordine cand ne vom indrepta inspre altar. Si a fost… recunosc.
Nu a fost Celine Dion dar a fost frumos. Sau vremea era frumoasa? Nu stiu…
Deh… ce zic eu? Celine Dion mi-ar fi trimis o factura de vreo patru sute de mii nu de patru sute de coroane.
Acum intelegeam si de ce, EA, a lipit acel plic de spatele pozei pe care a aruncat-o in sacosa impreuna cu lucrurile care mai pastrau inca mirosul ei. Era si logic ca eu sa platesc „lautarul” daca am comandat melodia.
Poate ar trebui sa platesc factura. Chiar daca au trecut atatia ani. Dap… chiar asa am sa fac maine. Asa… macar mi-am platit si ultima polita si, poate, totul se va aseza la locul lui.
Dar mai bine n-o platesc. De ce drac sa o platesc daca nu si-a facut efectul in timp?
Am aruncat hartia in sacosa si am tras fermoarul. Si am zambit multumit… pentru prima data. Maaama ce soare-i afara…
Aaa… si ca sa nu uit… melodia-i faina dar… e doar o melodie, in definitiv. Una din multe altele…
Intuneric
de Albert Brigadir
… per Giulia… mia sorella – „Intuneric nu exista! Exista doar o lipsa a luminii”
Sudoare? Lacrimi?… sau amandoua?
Nu stia… nu mai conta.
Din cand in cand isi stergea ochii cu podul palmei. Doar atat cat sa vada cararea din fata ei ce serpuia printre bolovanii uriasi de pe burta dealului.
De la o vreme nu mai stia cand plange. Nu mai simtea nici macar durerea aceea ascutita in cosul pieptului, semn ca lacrimile sunt gata sa tasneasca din coltul ochilor. Nu mai simtea nimic sau poate ca se obisnuise si durerea era acolo, permanenta doar ca sufletul ei se tocise ca si un cutit folosit prea mult si nu mai reactiona, nu mai simtea. Doar lacrimile o mai tradau.
Se oprea din cand in cand si isi ridica privirile inspre coama dealului catre locul unde trebuia sa apara biserica cea veche.
„- Greu e drumul pana la tine, Doamne… ofta cu naduf femeia”. Si apoi, in sinea ei: „- Cine s-o fi gandit sa construiasca o biserica tocmai pe varful dealului? Lacasul Domnului ar trebui sa fie mai accesibil”, isi spuse ea inciudata.
Si se opintea din nou. De fiecare data ca si pentru ultima oara. Si mai facea cativa pasi.
Incepuse sa se opreasca tot mai des. Puterile o paraseau.
Noroc ca nu mai era mult. Incepuse sa apara, la inceput turnul din tigla neagra care mai ca se confunda cu cerul plumburiu, apoi clopotnita alba ca un cap de ciclop cu un singur gavan negru mirat parca in care abia se zarea pleoapa adormita a unui clopot intepenit de timp.
De departe parea o batrana garbovita sub povara anilor. O habotnica incapatanata. Doar ele, babele satului de munte se mai incumetau sa urce acel deal.
Dar ea era inca tanara chiar daca parul incaruntit de timpuriu ar fi vrut sa spuna altceva.
„-Inca putin… Hai femeie ca poti! Trebuie!”
Isi vorbea ca si cand ar fi fost o alta persoana ascunsa undeva in interiorul ei. Sau era poate sufletul inca viu care incerca sa mai dea putina viata trupului ostenit.
„- Hai ca nu o faci pentru tine! Tu nu faci nici cat o ceapa degerata. Copilul tau, fetita ta… viata ta… Haide… inca putin!”.
Si se opri din nou ca sa-si stearga ochii cu podul palmei. Un fulger indepartat brazda cerul din spatele bisericii. Astepta cateva momente dar tunetul nu mai aparu. Era prea departe…
„-Stiu Doamne. Stiu… Asa e! Eu nu merit…. spuse ea cu ochii la cer. Dar stii de ce sunt aici, doar tu le stii pe toate. Te-am cautat peste tot dar nu mi te-ai aratat. Nu mi-ai dat nici un semn ca ma auzi. Ca imi vezi lacrimile. Te-ai ascuns de mine si de copila mea si nu stiu de ce. Pacatele mele nu ar trebui sa cada pe capul copilei mele. Nu… nu ar trebui”… murmura ea nesigura.
Apoi… pe sub sprancene:
„-Dar te voi gasi, Doamne. Te voi gasi de va trebui sa urc toti muntii din lume. Tot am sa te gasesc. Si stii de ce? Pentru ca vreau sa caut in ochii tai raspunsul. De ce? De ce, Doamne?”
Ultimele ganduri o secara de puteri si se aseza pe o piatra. Mai mult cazu.
In fata ochilor incepura sa-i danseze chipuri, locuri, vremuri… Trecutul ei zbuciumat. Chipul fiicei sale insa ramanea undeva in fundal. Nu disparea. Chipul omului ei slabit de boala si necaz o facu sa se inmoaie…. „Si pe el? Pe el de ce il chinui, Doamne? El ce vina mai are? De ce nu-l chinui pe monstrul ala care a poftit la nevinovatia copilei mele? De ce ai facut-o atat de frumoasa, Doamne? Sa-i atraga pe toti nemernicii si pacatosii care m-au distrus… ne-au distrus?”
„M-au rugat la inceput, stii bine. Dar eu stiam ce se ascunde sub zambetul lor slinos. Apoi m-au amenintat. Pe mine, pe ceilalti copii ai mei. Frica a fost painea mea si lacrimile mi-au astamparat setea. Dar cate nu au facut? Iar apoi au luat-o… Arzai-ar focul iadului sa-i arda!!!”
„Unde ai fost atunci, Doamne?”… striga femeia.
Iar apoi mai linistita… „-Iarta-ma, Doamne. De un’ sa-ti stiu eu socotelile? Ori poate ca nu ai vazut… nu ai stiut. Ca stiu cat de mare ti-e lucrarea si…”
Se ridica si se tara mai departe. Incet… incet… inca un pas… inca o lacrima… si iar un pas…
Deschise poarta grea doar atat cat sa se poata strecura in biserica. Vintul afara se intetise si, chiar daca era inca ziua , parca se intunecase afara.
Lumanarile faceau sa danseze umbre ciudate peste peretii pictati cu icoane de sfinti incremeniti ca niste strajeri. La cativa pasi, in fata ei, un calugar barbos fara varsta statea si se uita pierdut la icoana Maicii Domnului cu pruncul in brate.
Nici nu se uita catre ea. Poate ca nu o vazuse. Totusi, cand se apropie de el, vocea lui sparse tacerea de mormant:
– Observi? Oriunde te-ai aseza EA te urmareste cu ochii, zise calugarul nebun fara macar sa se uite la ea.
Femeia isi facu cruce si scuipa in san. Pentru moment calugarul ii abatuse gandul de la ale ei. Trecu pe langa el si se duse mai in fata. Apoi ingenunche pe podeaua rece de piatra.
„-Am ajuns! Sunt aici! TU estI?”, intreba femeia in gand. „Nu esti! De ce ai fi TU aici?”
Un zambet scurt, ca o parere ii stramba fata:„- Oare cum ar fi sa mor chiar acum? Chiar aici? Ce bine ar fi… „ Dar mai apoi se sperie de propriile-i ganduri:„- Nu Doamne… nu inca. Inca nu pot sa ma gandesc la mine”
Se ridica si mai privi o data in sus dupa care se intoarse si porni inspre iesire. „-Merg mai departe”.
Era si mai garbovita ca si inainte. Ochi-i sticlosi catau in pamant fara sa mai vada nimic.
– Femeie! Hei… femeie! Vino mai aproape sa vezi ceva!
Era calugarul cel nebun care ii facea semn.
– Uite… vezi? Acum Maica Domnului nu se mai uita la mine, zise el zambind cu subinteles. Acum se uita numai dupa tine. Ce zici tu de minunea asta?
„Mare-i totusi gradina ta. Doamne”, isi mai spuse femeia apasand pe clanta aproape iritata de nebunul cel barbos.
– Nu uita femeie!… EL e cu fata la tine chiar daca tu nu simti asta. A fost intotdeauna… striga calugarul in urma ei.
Se opri zguduita… Se uita peste umar insa in biserica nu mai era nimeni. Se incrunta… dar apasa in cele din urma pe clanta si iesi din biserica.
La orizont soarele reusise sa sparga perdeaua plumburie de nori si o raza subtire de soare cadea direct pe peretii bisericii. Era ca un far pe o mare de nori intunecati.
„-Doamne ce priveliste…”
Simtea ca aerul nu-i mai ajunge. Incet incet se indrepta de sale. Tot mai mult… si mai mult pana cand se indrepta de tot si acum statea dreapta si neclintita ca si biserica din spatele ei. Ochii ii ardeau si raza de soare se reflecta ca doua lumanari in ochii ei. Isi umplu plamanii cu aer si isi ridica fruntea la cer:
– Da… am inteles. Multumesc!… si zambi pentru prima data cu toata fata. Acum plec… Am treaba. Trebuie sa imi aduc fata acasa orice ar fi iar… pe ei. Pe ei ii iert Doamne… si ii las in seama TA.
În trecut era prezentul
de Caroline Cristea
Istoria se repetă.
De multe ori m-am întrebat, oare acest lucru se aplică şi în cultură? Probabil că da, dar mai sigur că nu. Sau dacă se repetă, e la un alt nivel, sub o altă formă. De aici conchidem faptul că arta în general are gust. Că ştie să se îmbrace frumos, indiferent de perioadă, că ne încântă privirea cu măştile-i de carnaval à la Rio.
Care e mai frumos? Trecutul sau prezentul?
Mi-e greu să mă decid. De fapt, o comparaţie între cele două e inutilă. Pentru că fiecare epocă în sinea ei a constituit o piesă foarte importantă din tot ceea ce înseamnă azi arta. Desigur, anii 20-60 s-au remarcat în mod deosebit. Acolo a fost boom-ul. Şi mulţi dintre noi, spun azi: „Nu m-am născut în epoca în care trebuia. Mă simt mult mai bine în corsete, bucle, forme plinuţe, portrete nud, papioane, trăsuri, piatră cubică, jobene, teatru, academii, masonerie. Acum avem cravată, decolteu, asfalt, politică de joasă speţă.” Cu toate astea, avem ceva în plus, ceva ce nu era atunci. Avem o istorie în spate, o istorie la care ne putem întoarce oricând. Şi o facem. Mai ales pentru că e esenţial să ne raportăm la valoarea trecutului pentru a înfăţişa valoarea prezentului.
Fiecare an din viaţa noastră e diferit. Dacă privesc acum spre copilăria mea, observ o schimbare dramatică a societăţii şi a modalităţii în care se învârte totul în jurul nostru. Nu a trecut mult timp de atunci şi totuşi, privesc cu mândrie spre acea perioadă. Pentru că atunci am descoperit, am atins, am gustat cultura care azi e istorie. Azi, în schimb, mă bucur de lucrurile care peste câţiva ani vor fi şi ele la rândul lor, parte din trecut.
E esenţial ca atunci când vorbim de evoluţie şi cultură la un loc, să ne raportăm la tot. Şi cu toate că am favoriţii mei în pictură, literatură, teatru, oameni care au trăit acum sute de ani, ei nu sunt parte din trecut. Sunt încă prezenţi, prin noi cei care decidem să îi aducem aici. De aici şi concluzia mea că în artă nu există trecut ci mai mult un prezent continuu. Astfel, în ceea ce-mi privesc gusturile în materie de cultură, pot spune că mă bucură în egală măsură atât Cărtărescu cât şi Bacovia, Teodora Chira, Edvard Munch, Andrei Şerban , Tudor Muşatescu. Pentru că îmi plac analogiile, pentru că îmi plac comparaţiile şi mai ales pentru că fiecare om, fiecare epocă se completează una pe cealaltă.
Dansul
de Albert Brigadir
„… the vertical expression of the horizontal wish…”
Nu mai tinea minte unde auzise prima data aceasta expresie… ce voia sa insemne?
„… expresia verticala a dorintei orizontale…”
Hmm… Suna mai degraba ca si titlul unui capitol de geometrie in spatiu. Ceea ce il facea insa sa aiba dubii era cuvantul „dorinta”. Il intriga. Il fascina. Il obseda. Dorinta nu poate fi plasata pe axa verticala sau orizontala a unui grafic.
Isi repeta deja a mia oara aceasta expresie fara sa o inteleaga. Fara sa o simta cu adevarat. Singurul lucru pe care il simtea era ca in spatele ei se afla raspunsul la o intrebare importanta si pe care nu stia sa o formuleze cu ajutorul logicii.
…………..
Ii placea sa danseze de mic copil. Ai lui chiar glumeau pe seama lui spunand ca de fapt incepuse sa danseze inainte de a umbla.
Cand era mic si auzea cate o melodie, indiferent de gen, incepea automat sa se miste in ritmul ei. Ba de la un timp reusea sa-i copieze pe cei mari atat de bine incat devenise atractia petrecerilor de familie. Parintii lui chiar se mandreau iar invitatii se minunau de abilitatea micutului de a copia absolut orice miscare si orice pas de dans, oricat de complicat era acesta.
Cu timpul insa a inceput sa nu mai danseze in public. Crescuse si dansul era folosit de cei mari la chefuri si la petreceri. Ori el era inca prea mic ca sa aiba acest drept si prea mare pentru a mai fi considerat un geniu.
Visa ca intr-o zi sa devina dansator renumit dar cu cat crestea isi dadea seama ca visul lui va ramane doar un vis ascuns. Un vis sortit sa ramana secret. Dansul nu era o meserie serioasa si cei din jurul lui aveau alte planuri cu el. Planuri mai pamantesti.
Poate ca ar fi trecut pana la urma peste aceasta „toana” de adolescent daca, intr-o zi, nu ar fi trecut pe langa ferestrele unei scoli de dans. Daca nu ar fi auzit acele ritmuri magnifice si care il atrageau ca un magnet. A urcat tiptil pana la etajul intai al cladirii mici si deschise timid usa din spatele careia se auzeau acele tobe fermecate. Dincolo de usa o draperie de catifea grea incerca in zadar sa tina captive sunetele din interior.
Statea la panda si incerca sa vada ce se intampla dincolo… Un grup de tineri exersau niste pasi de dans sub bagheta unei batrane.
– Un… doi… trei… patru… pas lateral… patru… cinci… sase… sapte… mai cu suflet lemnelor, se rastea baba la elevii ei.
El era fascinat. Vrajit… Ceea ce faceau acei tineri era cu mult peste ceea ce el putea sa-si imagineze. Pasii, tinuta, felul lor de a se misca era perfect… credea el. Cu toate acestea se parea ca baba, acea balerina ofilita, nu era deloc multumita. Si asta il intriga… Ce putea sa mai pretinda acea batrana profesoara de la perfectiune? Se putea si mai mult? Hmm…
Se hotara sa vina acolo si a doua zi. Si veni… Statea ascuns dupa perdeaua lui si le sorbea miscarile, le copia in minte si le invata ca un om flamand ce era iar acasa le repeta in fata oglinzii. Era fericit dar ceva lipsea. Nu stia ce… Dar a venit si dupa aceea… mult timp dupa aceea.
…………………..
„… the vertical expression of the horizontal wish…”
Cu aceste cuvinte si cu un nod in gat urca scarile discotecii. Trecusera cateva luni de cand copia miscarile trupei de dans si aflase ce anume ii lipsea. Dorea sa danseze din nou in public. Oriunde, nu conta. Nu voia sa o mai faca singur in fata oglinzii.
Sala cea mare si plina de tineri ii lua si ultima farama de aer din plamani. Nu vazuse niciodata asa ceva. In fata dansau obisnuitii casei, asa numitele vedete locale. Dansau bine… poate prea bine pentru el. La mijloc erau cei multi, gloata, publicul… Iar in spate de tot erau cei care nu stiau sa danseze sau incercau sa invete.
Nu a avut curajul sa danseze. Era infricosat. Se aseza in schimb pe un scaun la perete si astepta pana la sfarsit. Era insa multumit si pleca hotarat sa revina…
Si a revenit dupa cateva zile. De data asta era hotarat sa danseze. Si o facu in spate de tot, dincolo de „cozile de topor” cum aflase ca se numesc cei din spate. Era singur, nu cunostea pe nimeni. Toti ceilalti dansau in grupuri mici facand cate un cerc mai mic sau mai mare. El era singur…
Incepu sa danseze timid… Era o melodie lenta dar stia ca ritmul acesteia urma sa creasca, sa devina alert. Stia melodia… Era una din favoritele lui…
Dansa…
Incet, timid, dar dansa… insfarsit…
Imbina, adapta si combina toti pasii pe care ii stia si pe care ii furase de la scoala de dans. Frica si timiditatea ii dispareau odata cu ritmul melodiei. Bucuria lui crestea o data cu valul tot mai alert al sunetelor. Era fericit… Nu mai vedea pe nimeni in jur. Era doar el si pasii lui de dans…
Cand se trezi in jurul lui era facut cerc. Jumatate din discoteca aceea se inghesuia sa-l vada. Se sperie si pleca. Iesi din sala si apoi din acea cladire. Ajuns in strada incepu sa fuga. Dar zambea, si fugea… iar vantul care-i biciuia fata ii umplusera ochii de lacrimi. Sau nu era vantul?
In noaptea aceea nu putu dormi. Era prea plin…
Peste cateva zile se intoarse din nou… ca si criminalul la locul faptei. De data aceasta urca scarile discotecii cu pasi mai siguri. I se parea sau toti ochii se intorceau dupa el? Mda… poate ca i se parea…
Se aseza pe un scaun in holul de la intrare si astepta. Langa el se aseza un tip inalt insotit de o fata.
– Salut. Eu sunt Alex, zise tanarul intinzandu-i mana. Ai cam facut valuri data trecuta, rase el… Apropo, unde ai invatat pasii aia? Am recunoscut cateva miscari pe care le facem noi la trupa. Dar ce conteaza? Dansezi bine… sa stii…
Vorbea tipul fara sa mai traga aer in piept si… il recunoscu. Era unul din membri trupei de dans al babei balerine.
– Eu… aaa… am mai luat de la unul de la altul. Nu stiu… copiez, spuse el
– Dap… copiezi bine, rase din nou Alex. Iar apoi spuse ridicandu-se: stii ceva? Hai cu noi in fata. E pacat sa dansezi in spate de unul singur.
S-a ridicat si l-a urmat ca un robot. Alex il prezenta celorlalti dansatori adunati in fata boxelor din fata. Cei mai multi erau membri trupei pe care el o spiona de atatea luni. Era putin rusinat. Se simtea ca si un hot in fata pagubasului. Doar le furase pasii… nu? Dar ce mai conta? Era fericit. Era parca insfarsit acasa, intre ai lui…
Au inceput sa danseze. Lejer la inceput. In gluma, razand si strigand unul la celalalt, incercand sa acopere duduitul boxelor. El mai mult privea, analiza si… fara sa isi dea seama copia stilul fiecaruia. Se uita cand la unul cand la celalalt si automat corpul lui imita corpul celui la care se uita el. Dupa un timp l-au observat. Le placea acel joc. Cand observau ca sunt priviti de catre el incercau sa faca pasi cat mai complicati, figuri chiar inventate pe loc ca sa-l puna in dificultate. Insa el copia totul. In cel mai mic amanunt. Si o facea bine… Le placea de tipul cel nou. Radeau si il admirau…
In pauza il luara pe hol si il inconjurarara ca pe unul de-al lor. Era fericit…
Cand acordurile unei melodii cunoscute strabatu holul se ridicara toti. Era melodia lui preferata, acea melodie lenta care isi accelera ritmul, prima melodie pe care dansase cu cateva saptamani in urma. Se pare ca toti o asteptau.
Erau din nou in cerc dar de data asta nimeni nu mai radea sau glumea. Pe acea melodie nu se putea. Tuturor le placea. Era ceva special in acea melodie. Dureros si sublim. Sfant si diabolic in acelasi timp.
Simti pe spate o mana care il atinse usor, la inceput, dar care, mai apoi, il impinse aproape brutal pana in mijlocul cercului. Se intoarse sa vada. Era Alex care-i facea semn zambind sa ramana in mijloc si sa danseze. Pe moment ramase blocat, pironit ca un cui in mijlocul ringului si al cercului de ochi atintiti curiosi asupra lui. Dar apoi incepu sa se miste… fara sa-si dea seama. Usor, timid, lent… cu ochii atintiti in toti acei ochi din cercul, parca, de foc din jurul lui. Il ardeau acei ochi…
Melodia se opri pentru cateva secunde. Era un stop in ritm, un break. Semnalul ca de acolo ritmul incepea sa creasca incet, sa accelereze. Si aerul se opri parca. Inchise ochii si se incrunta. Fata lui exprima aproape durere. Expresia pe care o ai in asteptarea unei dureri viitoare, care urmeaza sa vina. Si care veni pana la urma adusa de ritmul lent al melodiei. Corpul lui incepu sa se miste cu o vointa a lui proprie. El nu-l mai putea controla. Toti pasii pe care-i invatase se mulau pe acel ritm. Dar nu era el cel care avea controlul asupra corpului sau. Era muzica…
Deschise ochii… O fata aparu in cerc si incepu sa danseze in fata lui… Iar el, corpul lui, fara sa-si dea seama copia miscarile ei. Dansau intr-o sincronizare perfecta. Parca totul era regizat dinainte. In jurul cercului trupei incepura sa se adune si alti curiosi care nu mai dansau. Doar priveau.
Intr-un tarziu, locul fetei in cerc a fost luat de Alex. Dansa foarte bine. Era cel mai bun din acel grup. Se intampla acelasi lucru. Il copie in cel mai mic amanunt, chiar daca Alex isi dadea silinta sa complice pasii cunoscuti cu miscari proprii. Rand pe rand prin fata lui au trecut aproape toti ceilalti. Ritmul devenise deja alert. La un moment dat toti din grup dansau in acelasi fel, cu aceiasi pasi cunoscuti si invatati la scoala de dans. Cu aceiasi pasi pe care el ii furase din spatele perdelei de catifea. Era parca un dans al salbaticilor, un dans de razboi, iar el parca era ofranda pe care acei salbatici erau pe cale sa o sacrifice zeului lor pagan. Doar sulitele si fetele pictate in alb mai lipseau. Fetele tuturor erau transpirate, parul ud le zbura intr-un ritm propriu. Erau parca posedati de un spirit nebun. Prizonieri ai ritmului salbatic.
Melodia se termina brusc. Totul incremeni. Doar piepturile dansatorilor se mai miscau incercand sa muste din aerul fierbinte al salii. Doar inimile parca mai continuau sa bata acel ritm infernal.
Cineva incepu sa aplaude timid. Apoi altcineva, si altii facura la fel. La urma toti aplaudau si zambeau fericiti. Doar el avea lacrimi in ochi. Se trezi si voia sa plece, sa fuga din nou. De data aceasta nu reusi insa… Toti voiau sa-l atinga, sa-l imbratiseze sa-i stranga mana… sa-l felicite. Nu intelegea. Se uita prostit cand la unul cand la celalalt si nu isi dadea seama ce se intampla.
A fost o seara fantastica. Una dintre serile pe care nu avea cum sa o mai uite… cu toate ca au urmat si altele. Multe altele. Viata era frumoasa… viata era un dans… chiar daca uneori muzica ei ne doboara iar alteori ne ridica. Dansam… nu avem de ales…
…………
Prima data a vazut-o pe marginea unei piscine. La un strand de cartier. O femeie frumoasa. Prea frumoasa pentru gustul lui. Un corp dezbracat din care soarele si privirile flamande ale barbatilor se infruptau cu lacomie. O femeie perfecta intr-o lume imperfecta. Doar atat… Si totusi…
Uneori se gandea la ea dar nu era ceva bine definit. Nu era o obsesie. Doar o poezie scurta… de moment. Si atat! Si totusi… parca mai era ceva. Nu stia ce…
Mai tarziu afla ca o cheama Claudia. Un nume ca multe altele. Si nimic mai mult. Numele unui cal de rasa… parca.
Au trecut cativa ani de cand il cunoastea pe Alex si pe ceilalti. Intre timp au devenit clientii de baza ai clubului Melody. In Groapa, cum il numeau ei. Era locul unde se adunau cei mai buni dansatori, tipii cu bani multi si fetele cu nevoi mari…
Lume buna, carevasazica.
El era un fel de vedeta a clubului. Toti il apreciau, respectau, admirau iar fetele… ehh… fetele saracele iubeau prea mult barbatii puternici, mai ales cand stiau si sa danseze. Iar el le avea pe amandoua deci… Cu toate acestea el era acelasi. Sincer, modest si uneori chiar timid. Ori tocmai asta le obliga pe ele sa-l considere un mic Don Juan si sa-si dispute macar o atentie cat de mica sau chiar o noapte. Dar pe el nu-l deranja. Dimpotriva! Le iubea pe toate, fara discriminare. Poate ca tocmai asta era problema. Dar nu conta in definitiv. El isi dansa mai departe viata asa cum ii dicta partitura. Nimic mai mult. Devenise chiar rutina…
Singurul lucru neobisnuit a ramas prietenia lui cu Alex. Acel nebun care reusea sa mai sparga rutina cu surprizele lui uneori incomode. Dar tinea la el. Era ca un frate adoptiv.
– Vrei sa-ti arat ceva interesant? – il intreba Alex intr-o seara.
Erau ca de obicei jos in Groapa, savurand cate un coniac inainte de dans. Mai era o jumatate de ora pana la venirea DJ-ului si de la celelalte mese ascunse in semiintuneriucul barului se auzeau doar un murmur spart uneori rasete scurte.
– Mda… Numai sa nu-mi arati iarasi curu ca nu ma atragi, rase el.
– Nuuuu… rase si Alex. Atunci am cam amestecat bauturile. Uite, o vezi pe fata aia de la masa din colt? Aia care sta cu spatele?
– Da… si? Ce-i cu ea?
– Ehhh… e nepoata lui Madamme, batrana noastra balerina.
Isi amintea de batrana si de bagheta ei magica. „Un…doi… trei… patru… magarilor, va miscati ca niste viermi constipati”.
– Si?… intreba el. Ce-i asa de interesant la ea?
– Pai e, zise Alex. E o intreaga poveste cu fata asta ciudata. Ea cu baba nu-si vorbesc de cativa ani. La inceput era si ea in trupa. Era solista deci cea mai buna eleva din sala. Avea un viitor asigurat in bransa. Cu timpul, insa, s-a intamplat ceva ciudat. Nu mai voia sa danseze asa cum ii spunea baba. Avea pasii ei. Mai bine zis nu avea niste pasi. Voia sa danseze liber fara nici un scenariu sau repetitie. Pana la urma nepoata a disparut si baba a suferit. Am auzit dupa un timp ca danseaza intr-un bar din strainatate. Si multe alte chestii dubioase… daca ma intelegi… Cu toate ca eu nu prea cred tot ce s-a nascocit pe seama ei. In fine. De cateva luni s-a intors in tara dar tot nu vorbeste cu baba. Ceea ce e si mai tare e ca de ieri danseaza sus la cabaret.
– Aici deasupra? La Melody?
– Da, ma!
– Mda… tot nu vad ce e atat de interesant, spuse el.
– Da? Stai sa vezi cum danseaza, magarule. Mai vorbim dupa aia, zambi cu subinteles Alex.
Se pregatea sa-i spuna ca nu-l mai poate impresiona nimic si ca… Dar fata se ridicase si se indrepta inspre bar. Isi intoarse capul si pentru o fractiune de secunda privirile lor se intalnira. Se facu alb la fata… era Claudia. Zeita de pe marginea piscinei. „Ce mica e lumea”, gandi el.
– Auzi?… cinci muste ti-au intrat in gura deja. De ce nu mi-ai spus ca ti-e foame?… rase Alex.
– Aaa… scoase el intr-un tarziu. Eu o cunosc pe asta, ma. Am vazut-o dezbracata la strand.
– Hehe… facu Alex. Te inteleg atunci. E clar…
– Clar pe dracu. Nu-i ceea ce crezi, zise el enervat.
– Dap… si marmota invelea celofanul…
Intre timp, Claudia plati la bar ce avea de platit si pleca
– Hmm… pacat, zise Alex. Se pare ca azi nu avem nici un show gratuit.
Da… pacat. Se pare ca seara nu mai putea prezenta nici o surpriza. Se gandea chiar sa plece acasa. Dar acasa ce sa faca? In fine…
Au mai baut cate un coniac si intre timp a inceput sa apara trupa. DJ-ul isi instala sculele si facea primele probe. Ambianta se destinse si cineva incepu sa zica bancuri cu Bula. Toti le stiau dar radeau oricum.
Incepuse o serie de blues-uri si cateva perechi lesinate incepura sa se tarasca pe ringul de dans. Niste clienti cu bani in buzunar si plumb in picioare dansau niste fuste scurte si maieuri decoltate pana la calcaie. Cateva fete erau deja pe treaba… In curand vor disparea impreuna cu clientii lor si vor aparea din nou maine… putin mai imbatranite… parca. Si pentru ele viata era un dans… dar unul mai special… un perpetuum solo.
Dupa un timp, Vali, DJ-ul se uita la mesele trupei si intreba din priviri: „Ce faceti ma? Ii dau drumul sau nu?” La care Alex dadu din cap afirmativ si apoi catre noi:
– Haideti ma ca lumea adoarme. Scularea… avem treaba, rase el indreptandu-se spre mijlocul ringului. Vali schimba rapid ritmul si zambi satisfacut. Cei din trupa aveau fara sa vrea un statut de animatori. Cei care dau tonul la cantec. Iar jumatate din bautura era pe gratis… tocmai de aceea. Patronii erau multumiti.
Ceilalti se ridicara si incepura sa danseze. Mai mult in gluma la inceput.
El nu se ridica. Nu avea chef. Claudia inca se mai juca cu gandurile lui si oricum nu-i prea ardea de dans in acea seara.
Isi luase inca un coniac de la bar si se concentra pe continutul acestuia. Nu bea. Rotea coniacul prin miscari circulare ale paharului si il mirosea din cand in cand. Incerca sa dea acestei activitati o importanta mai mare decat cea reala pentru a evita privirile intrebatoare ale celorlalti.
In cele din urma Alex veni si il smulse din apatie.
– Hai ma… lasa melancolia aia in fundul paharului si treci pe ring ca nu ma pot distra singur. Si-l lua pe sus.
Dansa plictisit la inceput. Nu avea nici un chef. Incet, incet muzica il patrunse… ca intotdeauna si se lasa in seama acelui drog numit ritm. Mda… parca era mai bine. Ba chiar foarte bine de la o vreme. Zambi. Si ceilalti zambeau. Era totusi bine…
– Doamnelor si domnilor, drink break 10 minute… anunta Vali la microfon.
Se indrepta catre masa lui razand de o gluma a unei fete, se aseza, isi lua paharul si il duse la gura. Dar incremeni la jumatatea drumului. Sub arcada de la intrarea in sala, sprijinita de perete si cu bratele incrucisate era EA… Ba mai mult, statea cu ochii infipti ca un burghiu in ochii lui. Era trista, chiar incruntata. Ceva nu era in regula cu fata asta. Alex avea dreptate. Era o ciudata.
– Hopaaa… rase Alex, cineva e pe cale sa se transforme din vanator in prada. Si toti izbucnira in ras vazand schimbul de priviri ale celor doi.
– Tinere, continua Alex, de data asta adresandu-se direct si luand un aer ironic de pseudo sfatuitor. Claudia e o sirena periculoasa. Iti canta pana ce te „canta” si te danseaza pana pe fundul marii. Ai grija. Trezeste-te.
El zambi stanjenit si intoarse rusinat privirile inspre ceilalti care radeau si mai tare. Isi ingropa din nou privirile in fundul paharului golit deja. Dar rasul celorlalti ingheta din senin si cineva ii lua paharul gol din mana asezand in locul lui unul plin.
– Barmanul a spus ca bei coniac, auzi el o voce.
– Aaa… poftim?… eu… da… nu inteleg
Nu reusea sa lege silabele. Claudia era asezata pe un taburet in fata lui iar ceilalti se uitau curiosi. Simteau ca se va intampla ceva.
– Eu sunt Claudia, zise ea cu o urma de zambet.
– Eu… nu… aaa. Eu nu sunt Claudia, reusi el sa alunge penibilul situatiei.
– Banuiam, zise ea razand de data aceasta.
Avea un ras care fermeca. Ca si o cascada mica pe un rau de munte.
– Uite cum sta treaba, continua ea. Ti-am luat un coniac pentru ca vreau sa dansez cu tine. Nu te gandi la prostii. Sunt doar curioasa si vreau sa vad o chestie. Ai doua motive ca sa nu ma refuzi: unul… pentru ca ti-am luat un coniac si doi… pentru ca tu alegi daca vrei sa accepti sa-l bei si sa dansam sau sa refuzi si eu sa ti-l torn in cap. Ce zici? – zambi ea.
– Mda, zise el. E o alegere grea, ce sa zic!? Dar chiar si fara coniac, tinand cont ca este prima data cand o fata ma invita la dans ar fi culmea sa refuz, oricine ar fi ea.
– Boon… zise ea facandu-i un semn lui Vali. Haide!
– Acum?
– Da… ACUM!
Voia sa spuna ca e pauza inca sau ca e innorat afara sau ca pretul la benzina a crescut… dar… ce rost mai avea? Ea era deja infipta in mijlocul ringului si il astepta.
Se lasa o tacerea grea. Parca toti clientii barului stiau despre ce este vorba si asteptau cu sufletul la gura sa se consume tragedia de pe ringul de dans.
Picioarele lui erau parca de lut. Parca nu mai ajungea langa ea. Privirile celorlalti nu-l ajutau cu nimic. Dimpotriva! Ca un facut, se auzi un click puternic si in tavan se aprinse un reflector. Nici nu stia ca exista acel reflector acolo. Era o lumina puternica ce reusea sa dea ringului forma unui cilindru cu pereti negri. Mesele din jurul acestuia nu se mai vedeau. Oamenii parca disparusera. Totul disparuse in afara de barbatul cu umerii aplecati sub greutatea momentului si al fetei mandre cu pieptul scos in afara cu sanii care-i saltau usor, in acelasi ritm cu narile care ii frematau ca si unei feline in asteptarea prazii.
Trasaturile fetei si formele corpurilor celor doi, in acea lumina, dadea momentului o nota in plus de tragism si mister. Primele acorduri ale melodiei il trezira oarecum si il facura sa se incrunte si mai tare in directia lui Vali. Dar nu reusea sa-i vada fata din cauza perdelei de intuneric. Dar ii simtea zambetul ironic. Vali stia ce stia… era melodia lui cea veche. Cea care l-a insotit in toate evenimentele mai insemnate din ultimii ani. Melodia aceea magica cu acel crescendo terbil ca un orgasm salbatic.
Ea incepu sa se miste lin, gratios, aproape ca si o balerina. Contrasta acest stil cu melodia in sine dar tocmai asta dadea farmec acelor clipe.
El… ca de obicei… incerca sa copieze, sa-i imite miscarile, incercand sa-si sincronizeze corpul cu al ei. Erau amandoi ca si un rau lin ale carui valuri se miscau paralel si concomitent.
– STOP!!! – striga ea la un moment dat, uitandu-se fioroasa in directia lui Vali. Muzica se opri, sala murmura din spatele intunericului.
Se intoarse apoi incet catre partenerul ei de dans, se apropie de al stand aproape obraz langa obraz si scrasni printre dinti:
– TU… tu vrei sa dansezi cu mine… SAU CA MINE?
Apoi, il impunse cu un deget in piept, in regiunea inimii spunand:
– Cu mine dansezi cu ASTA! Nu cu asta, lovindu-l usor cu doua degete peste frunte. ONCE AGAIN!!! – striga in directia lui Vali care se executa automat. Melodia incepu din nou…
EL… el era devastat in primul moment. Fruntea si pieptul, acolo unde il atinsera degetele ei il ardeau. Incet, incet il napadi furia. Incet, incet, ca si ritmul inceputului melodiei. Imperceptibil corpul lui incepu sa se indrepte. Capul se ridica semet in aer, ochii ii scaparau si o spranceana se ridica putin in sus. Pieptul lui puternic era gata sa se sparga, bratele se incordara putin cu pumnii stransi, aproape de spate. Era ca un saritor cu schiuri de la trambulina. Se uita de sus in jos la ea ca si un uliu gata de atac. Nu se misca deloc. Impietrise. Doar narile ii frematau si ochii se miscau urmarind-o…
EA… ea incepu sa se roteasca imprejurul lui ca o pantera, in cercuri tot mai stranse, gata de atac. Erau magnifici acesti doi pradatori care faceau ca aerul sa vibreze ca si inaintea unei furtuni. Se opri putin in spatele lui. Pieptul ei se unduia usor la o palma de el. Nu-l atingea dar el simtea acea amenintare si astepta la fel de incordat uitandu-se putin peste umar. Nu putea sa o vada dar simtea ca e acolo.
Urma momentul break, cand muzica se oprea cateva secunde ca sa marcheze inceputul furtunii. Cand acest lucru se intampla, ea il stranse brusc in brate si se lipi toata de spatele lui, cu tot corpul, cu sanii si cu fata ingropata in el. Bratele erau incolacite peste mijlocul lui si palmele asezate pe pieptul barbatului. Era ca un pradator incolacit pe prada sa dar mai mult ca o femeie disperata care se agata de barbatul ei care… parca voia sa o paraseasca. Sau poate ca si de viata care incerca sa treaca pe langa ea…
Si in acel moment el a simtit. Nu a inteles ci… a simtit intelesul bizar al acelei expresii ciudate: „”… the vertical expression of the horisontal desire…””
Uitase toti pasii de dans, toate scenariile si „partiturile” gandite si calculate. Corpul lui nu voia sa le mai accepte. Corpul ei lipit de al lui si intrat parca sub piele nu-l lasa sa-si mai accepte gandurile.
Si se lasa in voia lui, al propriului sau corp, al femeii si la melodiei divine si diabolice in acelasi timp. Deasupra lor plutea parca un inger negru. Acel duende a lui Garcia Lorca. Acel inger care a ucis multi dansatori de flamenco… chiar in timpul dansului. Uneori chiar simteau adierea rece provocata de bataile din aripi ale ingerului. Sau poate era altceva?…
Era o lupta pe viata si pe moarte, dragoste, ura, gelozie, tandrete, viata si… iar moarte. Totul se impletea in miscarile corpurilor lor aflate sub stapanirea sufletului, intr-o simbioza perfecta.
Se miscau independent, in directii diferite ca, mai apoi sa se intalneasca intr-o imbratisare patimasa… scurta, ca, mai apoi sa se respinga aproape violent, departandu-se unul de celalalt ca doua fiare imbatate de sange… sau iubire.
EL… el stia! NU… SIMTEA!!! Simtea ca dupa acest dans nu va mai fi in stare sa danseze cu nimeni altcineva. Nimeni altcineva nu l-ar mai fi putut aduce in acest punct. Era pe varful muntelui. Mai sus de atat nu putea sa urce.
EA… ea se simtea implinita. Tot ceea ce cautase de atatia ani fara speranta se concretiza in acel moment, in acel loc, cu acel barbat necunoscut. Era momentul ei… si altceva nu mai conta…
Ritmul se intetise, corpurile lor ardeau si se miscau haotic iar lumina din tavan se reflecta ciudat in corpurile lor transpirate. Straluceau parca din interior. Inimile bateau in acelasi ritm cu muzica. Erau singurele care se sincronizau perfect. In rest totul era haos. Un haos controlat parca de un singur lucru… sau mai multe. Viata, moarte, dragoste… de fapt unul si acelasi lucru.
Si totul se termina brusc…
Era si timpul… Cine stie ce s-ar fi intamplat daca mai continuau…
Erau imbratisati… muzica nu se mai auzea… linistea le spargea timpanele. Un ultim gest… al lui ca o multumire… sau altceva… nu stia. Buzele lui se apropiara si poposira pentru un moment scurt pe gatul ei. Doar asa… ca o parere. Poate ca i s-a parut… sau nu, deoarece simtea pe buze gustul ei sarat ca marea.
Ea… ea avea lacrimi in ochi si intr-o pornire dincolo de vointa ei il saruta lung pe buze.
In acel moment, audienta paralizata se trezi din transa si izbucni in aplauze. Toata lumea era in picioare. Se auzeau chiar si fluieraturi. S-au aprins luminile si pana si ospatarii, barmanul si patronul acelei Gropi stateau si aplaudau pe marginea ringului. Asa ceva nu se mai intamplase in acel beci…
……
Se trezira in strada. Ploua marunt. Erau in fata clubului si nu-si dadeau seama ca inca se mai tin de mana:
– Stii, zise ea razand… daca ma mai sarutai o data pe gat lesinam.
Rase si el… stia el de ce.
Apoi, brusc, fata aceea ciudata adauga:
– Vreau sa vii cu mine in seara asta. La mine acasa. Vrei?
De data asta privirea ei nu mai era autoritara ci supusa si rugatoare…
In acea noapte a inteles si ce inseamna „dorinta orizontala”…
……
A doua seara a asteptat-o in zadar sa vina in Groapa. Nu a mai dansat. A asteptat-o si a treia seara. Si multe alte seri la rand. N-a mai venit…
A cautat-o acasa la ea dar usa era inchisa. O vecina iesi la geam si ii spuse ca domnisoara s-a mutat de cateva zile dar nu stia unde. Nu a mai vazut-o niciodata.
Dupa mult timp, barmanul din groapa ii dadu un biletel scris pe un servetel:
„Am plecat. Nu ma cauta. Stiu ce simti pentru ca si eu simt acelasi lucru dar, ceea ce s-a intamplat in acea seara nu poate fi pastrat altfel. Este prea pretios pentru amandoi ca sa fie manjit de o relatie”
El nu a mai dansat niciodata la fel. A mai incercat, obligat de circumstante dar totul era fals.
Intr-o zi, dupa multi ani cand credea ca o uitase a vazut un film. Un film ca oricare altul, cu Richard Gere si Jennifer Lopez, „Shall we dance?”. La un moment dat, eroina interpretata de catre JeLo spune, adresandu-se eroului principal(Richard Gere):
„- The rumba is the vertical expression of a horizontal wish. You have to hold her like the skin on the thigh is your reason for living. Let her go, like your heart’s being ripped from your chest. Throw her back, like you’re going to have your way with her, right here on the dance floor. And then finish like she’s ruined you for life.”
http://www.youtube.com/watch?v=jXb09CCPFO4
Si zambi cu lacrimi in ochi… Intelegea de ce a plecat…
Intr-o pornire de moment reusi chiar sa scrie o poezie:
Alerg in cerc!
…………………………….
…. sfarsit
M-am nascut alergand, sufocat,
Disperat dupa o gura de aer.
De un capat subtire de fir agatat
Si-ncalcit in al vietii, gri, caer.
Inotam prin neant, decadent,
Suflet rebel, optimist si trufas,
Ca un fluture-n noapte, absent…
Si atras doar de-un bec ucigas.
Neobosit calator, inselat de lumini,
Insotit doar de umbra-i docila,
Imbatat de idei si de zeii cretini
Cheltuie din a vietii penultima fila.
Nicaieri nu am loc de popas,
Om nebun ce-nconjoara pamantul,
Langa mine opreste un ceas
Sora mea umbra si fratele chinul.
Si cand ora fatala se stinge incet
Intrebari prafuite de timp si cuvant
Izbucnesc la sfarsit disperat… pertinent,
Raspunsul e rece: „vanare de vant”!
Toti sfarsim alergand sufocati,
Disperati dupa o gura de aer.
De un capat subtire de fir agatati,
Descalciti din al vietii gri caer.
Inceput…..
…………………………………………
Jungla de beton
de Albert Brigadir
„Daca stau si ma gandesc bine, altfel nici nu putea fi. M-am nascut intr-o familie de genii: tata poponar betiv si mama curva. Ideal pentru un fiu narcoman. Scenele din copilarie pe care mi le amintesc sunt pitoresti: mama facand sex in bucatarie cu dracu’ stie cine – vecini, turisti, instalatori, profesori, colegi de serviciu etc. si tata in alta camera cu prieteni homalai band tuica si lingandu-se.
Probabil aveau mustrari de constiinta si de-aia incercau sa ma educe bine, ca sa li se ierte scarnavia lor de viata.
Tata ma lua in brate si imi vorbea rar si explicandu-mi ca trebuie sa fiu bun, sa le sparg moacele colegilor daca nu se poarta frumos si ma-ta-i curva, scarba dracului, tampenia etc.
Mama ma mangaia pe cap si imi zicea sa nu supar fetitele sa-mi fac temele sa nu beau niciodata ca tat-to betivanu’ dracului, pidarul, umflatura, cretinu’, idiotu’ etc.
O copilarie de vis.
Seara se termina intotdeauna cu o mica cearta intre parinti. Pumni in bot, geamuri, farfurii sparte, tigai in cap si la urma tranta libera. Am avut gratis zilnic un program intreg de divertisment. In felul lor, babacii erau simpatici, isi vedeau de treaba lor, ma mai bateau pe mine la cap un pic, porneau remuscarile si treaba asta se termina cu o lupta fara reguli de toata frumusetea.
Inainte de a fi botezat de strada am fost botezat ca orice copil intr-o atmosfera de caldura familiala.”
Hooo… stati linistiti! Textul de mai sus nu-mi apartine. Este un fragment de inceput al romanului „Pizdet”, de Alexandru Vakulovski, unul dintre controversatii scenelor literare de pe amandoua malurile ale Prutului. Dar voi mai reveni asupra lui ca merita, tipul.
Cu toate acestea, nu pot sa nu recunosc ca peisajul cenusiu al Chisinaului lui Vakulovski se potriveste oarecum si cu cel al „junglei de beton” din care provin si care m-a format basically. Clujul si Manasturul adolescentei si primei mele tinereti se potriveste aproape perfect cu Chisinaul lui Vakulovski si „Groapa” lui Eugen Barbu. Trei jungle asemanatoare dar plasate in mod diferit ca spatiu si timp.
Aveam vreo 14 ani cand ne-am mutat din cartierul Iris, din celalalt colt al Clujului, in cartierul de la marginea padurii Manasturului. Un cartier in constructie, plin de noroi si oameni de noroi. O masa pestrita de locuitori, din toate mediile dar selectati parca dupa gradul de nebunie care i-a transformat intr-un fel de paria al propriului mediu din care se trageau. Nu toti… dar majoritatea.
Iar intre cei pe care-i numesc „nu toti” ne cam trageam si noi. Tata, mama, fratii mei si eu. Mai ales eu:) Noi eram fraierii. Ca asa se cam uitau ceilalti la noi, ca la niste fraieri. Si cam asta am simtit din primele zile dupa ce ne-am mutat.
Si cum dracu sa nu fim fraieri cand am lasat o ditamai viloaca si o strada de „domni” si oameni subtiri ca sa ne mutam in gunoiul ala de cartier in care dupa ora 9 seara nimeni nu mai avea curajul sa iasa in strada?
De ce? Pentru ca vecinul politist voia sa ne ia si partea de casa si ne facea mizerii? Pentru ca tata s-a abtinut sa nu-i rupa capul si sa ajunga la puscarie din cauza lui? Astea nu-s motive!… Sau poate erau dar eu ce stiam?
Pe mine ma durea ca am fost nevoit sa-mi las prietenii si locurile frumoase in care am copilarit ca sa ma afund in mocirla aia umana care constituia cartierul Manastur al acelor ani.
Sufeream. Sufeream tacut si mocnit. Mai apoi, cand golanii de cartier au inceput sa ma adulmece pe-afara am inceput sa sufar vizibil. Eram infricosat.
Eu crescusem cu Huckleberry Finn, cu Winetou si Pardalian, cu Jules Verne si Mark Twain, Robinson Crusoe si D’Artagnan si ceilalti tovarasi ai mei dragi.
Nu credeam ca pe pamant pot exista si oameni ca Vasile Sandokan, Tie, Sorin Abrudan si altii dar, mai ales, gasca de pe strada Parang: Sandu Rapan, Dan Gigantu, Gabi Soareku si ceilalti idioti care bagasera spaima in mine si colegii mei de la Liceul 8. Leprele locale care profitau ca liceul este pe teritoriul lor.
Nu eram mic de inaltime si eram bine inchegat. Ba eram si sportiv de performanta dar… ce sa te pui cu lanturile, parii, robinetii si cutitele alora? Trebuia sa fii nebun sau sinucigas.
Iar ei profitau. Tot ce era al nostru era de fapt al lor. Bani, mancare, lucruri… totul. Dar astea nu aveau nici o valoare fata de umilinta si teroarea zilnica la care eram supusi noi… „fraierii”. Ca nu eram singur. Nooo… mai erau multe slugi ale bastanilor locali.
Si uite asa a trecut un an si ceva. Cu picioare-n fund si-n suflet, cu umilinte si mici catastrofe zilnice.
Inainte de a ma muta in Manastur eram printre cei mai buni la invatatura din scoala mea veche. Aici nici sa invat nu mai aveam chef. Abia ma taram de pe un trimestru pe altul. Doar la purtare aveam media 10. Fir-ar al dracului de purtare de las si fraier coclit ce eram… Ma uram…
Eram in vestiar impreuna cu baietii din clasa mea, ne spalam dupa o zi de atelier si ma bucuram ca in curand voi fi acasa. Hmm… acasa. Ce cuvant aiurea. Uram strada, casa, cartierul si lumea in care traiam. Dar tot mai bine decat in scoala aia de pe deal, stiind ca in drumul spre casa trebuia sa „sar in sus”, sa le dau golanilor dreptul de ciumeg si sa primesc ca rasplata cate o pereche de picioare in fund de la fiecare. Dar la final tot ajungeam acasa si imi incarcam oarecum bateriile pana a doua zi… cand totul se repeta.
– Toata lumea la perrreteeee si buzunarele la control!!!… striga cineva. Recunoasteam vocea aia stridenta si pitigaiata chiar si in somn. Era Sandu Rapan, seful gastii de pe Parang. El era o aschimodie de om dar in spatele lui se inaltau ca niste plopi, „muschii”: Dan Gigantu, Gabi si Piedone.
Ne-am inghesuit toti la perete ca si oile-n strunga la urletul lupilor.
Si ca sa fie tacamul umilintei complet, in usa, s-au strans curioase toate colegele de clasa. Chiar si Mirela… mai ales ea… In acel moment eram sigur ca Dumnezeu e nazist.
– Dane… ordona Sandu, ia gainile astea de la capatul dinspre fereastra si fa-le perchezitie. Sa scoata toate lovelele la interval. Care nu vrea… ai mana libera sa-i dai somn.
Dan asta era ca un rottweiler. Mult, prost si fara vointa proprie. Sandu era creierul si gura mare. Combinatia perfecta.
– Scoate ma sunatorii… da toti mah, ‘tuti mortii si… poc, trosc, bufff…
– Nu mai da te rog frumos, se auzi un geamat de la capatul randului.
Incet incet se apropia de locul in care ma aflam eu. Eram paralizat.
– Lungane… scoate materialu si tot ce ai in buzunare… scuipa Dan catre mine.
Dar eu nu-l mai vedeam. In spatele lui vedeam doar ochii speriati ai Mirelei. In pauza primisem un biletel de la ea. Ii placea de mine si voia sa ne intalnim dupa scoala. Daca biletul pica in mana javrelor era catastrofa.
Pumnul l-am vazut venind parca cu incetinitorul. Timpul parca se oprise in loc si numai acel pumn ca un mai plutea incet inspre capul meu, ca o locomotiva intr-o gara de triaj.
Si atunci… ceva s-a rupt in mine. Nu stiu… toata frica disparuse. Toata viata mea de pana atunci parca nu-mi mai apartinea. Parca ma uitam la mine dar parca-mi eram strain.
Si uite asa… atunci… in chiar acel moment… s-a nascut Brigadir…
M-am ferit doar ata cat sa las pumnul sa treaca pe langa urechea mea stanga. Nu mai lovisem niciodata pe nimeni fara manusi. Nici nu stiam ce efect ar putea sa aiba un pumn asupra unor oase si muschi.
Croseu, stanga, dreapta… cap in gura… doar 2 secunde. Gigantu era pe jos…
Nimeni nu mai respira. Nu se mai auzea nici un zgomot. M-am apropiat de el si i-am luat pulsul. Mai traia… dormea bustean:))
Ceilalti paralizasera. Mai ca le vedeam omuletul in fundul gatului si cariile din gura. Nu i-am mai lasat sa-si revina. Dupa alte 3 secunde Gabi si Piedone se tarau pe podeaua vestiarului incercand in zadar sa se ridice de la pamant. Erau chiar comici:))
Pe Rapanu nu-l mai vedeam. Credeam ca fugise dar apoi am vazut cu coada ochiului luciul robinetului apropiindu-se de capul meu. Prea tarziu… Sandu era in spatele meu si ceva cald simteam ca imi curge din nas. Eram turbat. Nu mai vedeam nimic… In fata mea dansau masti, maini picioare, oameni, fantome si franturi de amintiri. Era un vartej haotic…
Pe Sandu l-am ridicat de la pamant si l-am agatat in cuier. Il tocam marunt ca pe un sac de box. Din cand in cand imi trageam sufletul tragand cate un picior in capul si coastele celorlalti 3 care incercau in zadar sa se ridice de la pamant.
Intr-un tarziu, maistrul Popica incerca sa intervina ca sa puna capat macelului. Nu l-am recunoscut. Pentru mine toti cei din camera imi erau dusmani de moarte. La alea 30 de kilograme ale lui, cu tot cu ambalaj, l-am luat si l-am aruncat peste mese ca pe o pufoaica uzata. A aterizat in colt, s-a ridicat ca un hopa mitica si a luat-o la fuga.
…..
Peste vreo doua ore in biroul directorului:
– Oficial, zise el, esti un dobitoc. M-auzi mai netrebnicule? Ai merita sa te exmatriculez pe o luna. Neoficial… hmm… bine-ai facut. Si rase:)… si am ras si eu. Ce era sa fac?
– Si acum… da-i drumul la dispensar sa-ti coase nara aia ca ti se vad creierii pe gaura din nas. Ia… uita-te in oglinda sa vezi ce poama buna esti.
M-am ingrozit… una din nari imi flutura ca o ureche de elefant. Si iar m-a pufnit rasul:))
……
A doua zi dimineata, in fata scolii era ca la circ. Liniste. Toti elevii erau inghesuiti curiosi in fata intrarii. In fata lor erau adunate toate gastile din zona, Parang, Ciucas, Mehedinti si… Campului cea mai de temut: gasca lui Sandokan, macelarul. Cel mai teribil bandit din Manastur.
Ma asteptau binenteles. Dar nu-mi mai era frica. Toata ura adunata in acel an mi se vedea pe fata si pe corp. Intr-o maneca aveam sucitorul de 2 kilograme al mamei si in cealalta un cutit de bucatarie ca o maceta. Ori la bal ori la spital…
– Stai pe loc ma!… zise el. Hmm… deci tu esti ala care i-ai pus in cap pe papagalii astia de pe Parang?
– Da!!!… M-am rastit eu. De ce??? Vrei sa te tratez si pe tine?… nu-mi venea sa cred nici mie ce carabusi scoteam pe gura.
Sandokan se incrunta si apoi izbucni intr-un ras care molipsi intreaga adunare.
– Sandule, striga el razand. Ia fa-te-ncoace bah! Rapan se apropie de noi indoit de sale si schiopatand. Ochii mai sa-i sara din cap. Mi-era mila de el.
– Scoate sticla aia si da-i sa bea nanasului tau, rase el.
Am luat sticla din mana lui Rapan si am baut ca un robot. Nici nu mai simteam tuica tare ca focul.
– De azi inainte, cine se mai leaga de tine in Manasturu asta… are treaba cu mine. M-ai auzit? Nebunii sunt prietenii mei prin definitie, mai zise el razand si pleca impreuna cu toti ceilalti.
Si asa am inceput sa-mi impart viata intre doua lumi paralele. Intre scoala si strada, intre biblioteca si baruri, intre literatura, poezie, istorie… pe de-o parte si… lumea fascinanta a gunoiului, pe de alta parte.
La inceput nu am avut de ales. Era legea junglei de beton. Mai apoi am gasit si balansul intre cele doua lumi. Si nu-mi pare rau…
Si asta pentru ca una dintre acele lumi mi-a devaluit secretele ei fascinante si cealalta… cum sa pastrez si sa folosesc acele secrete fara sa ma las calcat in picioare…
Scula cu baterie
de Albert Brigadir
Voiam sa cumpar un bec. Este una dintre activitatile pe care nu le apreciez deloc. Si asta pentru ca iti da tot programul peste cap. Nu planifici cand sa-ti arda becul si ca sa cumperi un bec trebuie sa iti schimbi programul. Sa scoti ceva si sa mergi in schimb la magazin sa-l cumperi si apoi sa-l montezi.
Cam la asta ma gandeam stand azi la coada intr-un magazin de electrice. Erau doar 5 persoane la coada dar suficient sa te irite faptul ca iti pierzi timpul cu o activitate neplanificata.
In fata mea doua tinere care sporovaiau si radeau marindu-mi intr-un fel iritarea. Noroc ca aratau bine si asta le cam scuza intr-o oarecare masura. Nu prea bagam de seama discutia gen facebook a celor doua dar ceva tot a scapat dincolo de timpane si mi-a scuturat putin cei doi neuroni deja iritati pe care-i aveam la mine.
– Tu, stii ce?
– Ce, tu?
– Trebuie sa-mi fac rost de o scula ca sa mi-o pun sus…
Am inghetat… „Ce obraznice”… ma gandeam eu. Dar mi-am revenit repede din excesul de puritanism. In definitiv se poate glumi si asa.
Problema era insa ca tipa nu glumea si cealalta nu radea. Ba mai mult, aceasta a intrebat-o.
– Nu inteleg… de ce tii neaparat sa ti-o pui sus cand la fel de bine poti sa iei scula, iti dai o gaura si ti-o pui in spate. E mai placut si mai eficient. Ori?
– Noo… nici vorba. Eu vreau sa am vizibilitate buna tu. Vreau sa vad ce fac, iar din spate nu se vede asa de bine.
Eram deja transpirat… Ma uitam in jur ca sa vad daca ceilalti „codasi” reactioneaza cumva. Nici vorba frate. Parca cele doua ar fi vorbit despre metoda punerii castravetilor la murat. Nimeni nu le baga in seama. Hmm…
– Tu… stii ceva?… Ce-ar fi daca Ti-ai pune cate una in toate trei partile?… zise cea de a doua.
– Stii ca nu e o idee rea? Macar asa as acoperi toate unghiurile si satisfactia ar fi maxima.
Eram gata sa intervin cu o vorba de duh care sa le trezeasca. Noroc ca le-a venit randul la tejghea si prima dintre fete il intreba pe vanzator:
– Domnule… am o intrebare… aici tineti scule de dat gauri?
– Ce v-ar interesa domnisoara?
– Pai… o masina de gaurit cu baterie ca sa fac doua gauri in pereti si una in tavan. Nu de alta dar vreau sa cumpar doua lampi aplicate pe perete si un candelabru mic.
Mi s-au muiat genunchii. Nici n u am mai auzit continuarea discutiei. M-am trezit doar cand mi-a venit randul si am fost trezit de vanzator:
– Cu ce sa va servim?
– Un bec m-am, rastit eu. Si apoi cu o voce putin mai ridicata si ca sa fiu sigur ca a auzit: doar un bec.
– Binenteles, domnule. Am auzit de prima data…
Albert Dandos
Varza si Sictir 